Stefanesti – lectia alegerilor locale

Alegerile locale din România au fost, pe ansamblu, o reuşită, un exerciţiu util de democraţie. Indiferent de bătălia mediatică pe teme desemnării câştigătorului, din punctul de vedere al funcţionării mecanismelor democratice, lucrurile s-au desfăşurat cum nu se poate mai normal. Nici prezenţa la vot, luată în ansamblu, nu este tocmai în afara mediei europene. Sigur, merită să ne întrebăm în continuare de ce publicul urban nu vine la vot, deşi în comparaţie cu mediul rural are avantajul unei informări mai bune. Sau poate că tocmai abundenţa de informaţii, adesea contradictorii şi lipsa elementelor de comparaţie îl fac pe orăşean să stea departe de urna de vot?

            În mediul rural informaţia, deşi mai puţin bogată, este mai utilă, pentru că se referă strict la obiect. Acolo mâna unui gospodar se vede mai uşor, ca şi micile furtigaşuri. Iar sancţiunea vine mai prompt din partea cetăţenilor.

            De aceea m-au surprins circul electoral de la Ştefăneşti şi încrâncenarea taberelor aflate în competiţie, dar mai ales felul în care s-au declanşat şi au  fost escaladate confruntările. Până acum despre comuna asta ştiau forte puţini dintre bucureşteni. Acum a aflat de ea o lume întreagă.

            De ce am ajuns aici, la anularea alegerilor de la Ştefăneşti şi la repetarea lor pe 15 iunie? Simplu: pentru că unii au crezut că-şi pot atinge obiectivele jucând după regulile lor, nu după regulile general valabile. Au ales să joace după regulile celui care are mai mulţi bani, iar rezultatele se văd.

            Este treaba poliţiei şi a justiţiei să stabilească vinovaţii şi vinovăţiile şi să aplice sancţiunile care se impun. Dar să nu fim ipocriţi şi să ne facem că nu vedem că nici reprezentanţii statului nu au jucat după reguli sau s-au făcut că plouă când au constat abateri de la normă.

            Avalanşa de contestaţii şi de plângeri în legătură cu neregulile, dincolo de încercările unora de a pune sub semnul întrebării corectitudinea alegerilor, pentru a se victimiza şi pentru a-şi justifica eşecul, demonstrează, odată în plus, slaba noastră capacitate administrativă şi incapacitatea de a comunica a instituţiilor statului.

Să vorbeşti cu ocazia fiecărui ciclu electoral despre ştampile lipsă, despre buletine de vot tipărite în dorul lelii sau pe hârtie de proastă calitate, să vorbim despre tuş, dar mai ales chinurile la care sunt supuşi membrii comisiilor electorale este de neînţeles şi de ne-acceptat.

            În lumea comunicaţiilor mobile şi a calculatoarelor portabile, a Internetului, să cari saci cu buletine de vot, să scrii de mână procese verbale, să nu fii capabil să dai cifrele prezenţei la vot şi rezultatele finale nici după trei zile mi se pare absurd! Şi atunci ne mirăm că alegători furioşi se confruntă cu jandarmii strigând: „vrem să votăm!” Sau că se înteţesc cererile de anulare a alegerilor şi în alte locuri, după modelul Ştefăneşti?

            Nu mai avem nici măcar scuza lipsei banilor. Statul român are ce cheltui. Problema este că nu ştie nici cum, nici pe ce anume să-i cheltuiască. Şi este cazul să spunem că democraţia costă şi ea. Dacă nu investim în buna ei funcţionare, nici cetăţenii nu o vor investi cu încrederea şi respectul lor.

            Cred că se impune o re-gândire de fond a sistemului electoral şi a modului în care se votează şi se gestionează procesul electoral, în toate etapele sale. Avem o Autoritate Electorală Permanentă. Care a fost marele absent al acestor alegeri. O altă formă fără fond. Poate că multe probleme s-ar fi rezolvat sau măcar atenuat, ca impact, dacă ea şi-ar fi făcut datoria. Trebuie să jucăm după reguli, altminteri vom avea o epidemie de cazuri „Ştefăneşti”, mai ales că am introdus votul uninominal, în care fiecare vot contează.