De Sanziene…

E 24 iunie. A mai trecut un an. Cu bune, cu rele, un an care nici nu stiu cum a trecut. Asa trece, in general, viata. Sunt miscata sa vad ca nici nu a trecut bine miezul noptii si Isabela – colega si prietena mea de mai bine de 15 ani de-acum – ca si Gabriela, Gabriela Savistski – un om cu totul desoebit, incercat de viata, dar plin de optimism si de omenie – au si postat cate un articol. Va multumesc din suflet pentru cuvintele voastre calde si pentru urari, dupa cum le multumesc celor care deja mi-au transmis, la postarea anterioara, urarile lor: Lucia, o veche si buna prietena, Bibliotecarul si Mihnea Georgescu . Le multumesc, de asemenea, prietenilor de la Jurnalul National pentru articolul pe care l-au publicat astazi.

Nu as vrea sa fac acum un bilant. Eu am incercat, pe unde am fost, sa imi fac datoria; oamenii pot judeca cel mai bine daca am reusit sau nu. Am insa constiinta impacata si bucuria ca, de-a lungul vietii, am intalnit oameni minunati, de la care am invatat multe si care si-au lasat amprenta asupra a tot ceea ce sunt. In primul rand familia mea, bunicii mei, tatal meu, mama mea, sora mea, nepoatele mele. Tata a murit in 95 si imi lipseste enorm; indiferent cine a fost si va fi in viata mea, el va ramane cel mai apropiat de inima si sufletul meu, reperul meu de moralitate si de viata.

Am invatat mult si inca mai invat de la oamenii simpli, pe care ii admir in fiecare zi cum reusesc sa treaca peste incercari, greutati, cum cauta solutii si raman, pana la urma, mereu optimisti.

Nu cred ca mai trebuie sa amintesc despre rolul important al dlui Iliescu in toata viata si cariera mea, pentru care ii sunt mereu recunoscatoare. Isabela amintea pe blogul ei despre interviul pe care i l-am luat in `93 Presedintelui Clinton. In urma acelui moment – care a fost momentul de varf al carierei mele de ziarist – am avut primul dialog cu Presedintele. M-a chemat sa ma felicite si mi-a spus ca am facut mai mult decat toata Ambasada si Ministerul de Externe la un loc prin acea declaratie atat de favorabila Romaniei. Era prima data, dupa 89, cand Presedintele Statelor Unite aparea la televizor, la radio, cu vocea sa, apreciind Romania si progresele pe care incepuse sa le faca. Apoi, la scurt timp, dl Chebeleu m-a intrebat daca nu vreau sa lucrez la Cabinetul sau, la Cabinetul Purtatorului de Cuvant. Asa s-a schimbat viata mea…

M-am lungit – m-au napadit amintirile. Asta si pentru ca, acum cateva zile, Bibliotecarul mi-a scris ca are mari probleme in a gasi poze cu mine. M-am gandit atunci ca ar fi bine sa incerc sa scanez unele din zecile de poze care stau in albumele mele - singurele amintiri cu care ramanem pana la urma… Am reusit in ultimele zile sa scanez cateva poze si am creat o rubrica speciala, de arhiva foto, pe care sper sa o completez cat pot de repede.

Va multumesc din suflet tuturor si va urez sa aveti parte de tot binele din lume!