Epidemia portocalie continuă

Atmosfera festivistă de la înscăunarea Elenei Udrea, la preşedinţia filialei PDL Bucureşti, precum şi elogiile demne de cultul personalităţii altei Elene arată că PDL trăieşte într-o lume a sa, care pare a avea mereu motive de sărbătoare şi de elogii. Faptul că simţul critic şi autocritic este atrofiat complet în PDL se repercutează asupra nivelului de democraţie din interiorul acestui partid, care a ajuns aproape inexistent.

Elena Udrea n-a avut niciun contracandidat la  şefia PDL Bucureşti. Dar ar trebui oare să ne mai mire aceste întronări demne de partidele totalitariste, când parlamentarii PDL au acţionat ca la un ordin de cazarmă la votul moţiunii, neexercitându-şi atributul democratic al votului? Cât priveşte liderii PDL, lansaţi in ultima vreme, putem observa că toţi au un numitor comun: Traian Băsescu. De la Cristian Preda la Theodor Baconschi, Elena Udrea, Emil Boc şi mulţi alţii, cei care se bucură de sprijin politic sunt fidelii de primă linie ai preşedintelui. Rămâne de văzut, atunci când Traian Băsescu nu va mai fi preşedinte, dacă imaginea şi chiar cariera lor politică vor mai fi la fel.

Oricum, până atunci, e clar ca aceştia vor să bată fierul cât e cald, crezând că arderea etapelor în politică funcţionează deseori. În acest sens, PDL, prin Elena Udrea, ţinteste şi primăria Bucureştiului. Părea a fi printre puţinele puncte scăpate de epidemia portocalie.

În reflex cu toată această cosmetizare, cu această realitate paralelă pe care o impune PD-L, mai mult pentru sine decât pentru oameni, rănile vieţii reale se adâncesc tot mai mult. Bilanţul guvernării PDL-iste are mai puţin legătură cu jocurile de imagine a liderilor, mai mult sau puţin autentici, precum şi cu frunza brand de ţară. Are mai mult legătură cu faptul că în  perioada decembrie 2008 – septembrie 2010, adică perioada executivă a lui Emil Boc, peste o  jumătate de milion de angajaţi  au ieşit de pe piaţa muncii. Cifrele statistice vorbesc de  80.000 de foşti angajaţi la stat din cei 500.000, iar  unu din opt români care avea loc de muncă în 2008 este acum şomer. Popular vorbind, am putea spune că bate vântul frunza-n dungă.

Cam acestea sunt motivele de laudă şi de sărbătoare ale PD-L, care trăieşte dezastrul propriei guvernări cu mult entuziasm, aidoma celor care deschideau sticle de şampanie pe Titanicul în scufundare.

Însă emblema de departe a neputinţei şi a micimii am putut-o vedea la preşedintele României, care umil încerca să se agaţe, cerşind o brumă de jovialitate de la un Sarkozy neîndurător. În tentativa sa de-a fi luat în seamă, Traian Băsescu n-a avut mare succes nici în dialogul cu Silvio Berlusconi. Cam acesta este statutul lui Traian Băsescu între liderii lumii şi, din păcate, implicit, şi al României. În schimb acasă e lider puternic, unde-şi  promovează supuşii  şi-i ceartă pe sinistraţi şi unde Emil Boc e faţă de el cam ce e el faţă de Sarkozy şi Berlusconi.