Arhiva pentru decembrie, 2010
La Mulți Ani!
31/12/2010Sfârșit de an
29/12/2010E momentul bilanțului și prilej de privit înainte, încercând să deslușim ce ne așteaptă în anul care vine. 2010 a fost un an rău, cel mai rău de la Revoluție încoace. Un an al neputinței și incompetenței guvernamentale, dar și al pasivității și blazării cetățenilor. N-am mai văzut niciodată atâta tristețe și lipsă de speranță pe chipurile oamenilor din jur.
În 1989, exista speranța că ne va salva tăvălugul ce răsturna, unul după altul, regimurile comuniste. În anii grei ai tranziției ne-a ajutat speranța mai-binelui integrării europene. Acum, când aceasta s-a dovedit doar o formă căreia nu reușim, încă, să-i construim fondul atât de necesar, rătăcim fără soluții printr-o criză care mușcă dureros din buzunare și din caractere.
Cel mai impopular guvern din istoria României n-a găsit, în acest an, pentru răul ce ne înconjoară, decât antidotul cel mai primitiv: tăierea salariilor și a drepturilor sociale ce garantau supraviețuirea celor mai vulnerabili dintre români. Acestei politici nocive, dublate de îndatorarea fără precedent a țării, care înseamnă amanetarea viitorului tinerelor generații, nu i-a fost opusă, din păcate, o rezistență socială pe măsură. Exasperarea nu s-a tradus, până acum, prin protest ferm, ci prin gesturi disperate, precum cel care a însângerat Parlamentul înaintea Crăciunului. Din păcate, răul nu ne-a găsit solidari și nu ne-a îndemnat să ne regăsim unitatea, ci a accentuat individualismul și agresivitatea. Lupta pentru supraviețuire a înrăit și a dezbinat, distrugând speranța efortului comun. Suntem tot mai puțin o comunitate și tot mai mult o junglă funcționând după principiul sălbatic ”care pe care”.
Am pierdut în 2010 personalități unice, cărora n-am știut să le dăm atenția și prețuirea bine-meritate în timpul vieții și cărora unii le-au întinat și trecerea din această viață. Un întuneric plămădit din veninul frustrării și lătratul prostiei amenință, mai grav poate ca niciodată, ultima rezistență a unei ierarhii firești a valorilor intelectuale și umane din societatea noastră. Democrația românească a ajuns sinonimă cu triumful nulităților, libertatea e echivalentă cu dreptul de a linșa, bunul-simț a devenit garanția ratării într-o lume în care șmecheria vulgară e virtutea de căpătâi. Lumea românească se scufundă pentru că singura cale de scăpare sau de promovare a rămas călcatul aproapelui în picioare.
Una din calitățile esențiale ale unui om politic este de a fi optimist sau, cel puțin, de a putea mima optimismul, pentru a-l insufla celor din jur. La acest sfârșit de an, mărturisesc că, oricât m-am străduit, mi-a mai rămas doar o firavă speranță. Ea este legată de credința că triumful final este al binelui și că răul, oricât i-ar părea de trainice rădăcinile, poate fi învins. Stau mărturie inclusiv întâmplări ale vieții noastre, ca indivizi și ca societate.
Mai cred în puterea de regenerare a lumii românești. Doamne, ajută-te să nu risipim, în anul ce vine, și această ultimă speranță!
“Nu avem dreptul să-i uităm pe copiii maidanului moral!”
27/12/2010Din Pastorala la Nasterea Domnului a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Bartolomeu Anania
Sărbătorile de iarnă sunt, aşa cum am văzut zugrăvit în universul colindelor noastre, o superbă celebrare a purităţii. Naşterea Domnului din Preacurata Fecioară, prospeţimea Anului Nou, apele sfinţite ale Bobotezei, îngerescul chip al Sfântului Ioan, colindele, datinile, bradul de Crăciun, toate sunt menite să ne sustragă mizeriilor endemice şi să ne aducă aminte că, cel puţin două săptămâni din an, putem fi mai buni la inimă, mai frumoşi în gândire şi mai curaţi la suflet.
Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într’un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanţ nu s’ar contura ca mod de viaţă al multora din tinerii noştri de azi, fără nici o apărare legiuită într’un mediu din ce în ce mai agresiv şi mai dizolvant.
Pornind de la premiza că planeta noastră este opera lui Dumnezeu, sunt un partizan al mişcărilor ecologiste, care nu-şi propun altceva decât refacerea şi menţinerea pământului în toată puritatea, frumuseţea şi rodnicia lui. Nu am auzit însă de un ecologism spiritual, de un curent împotriva poluării sufletelor tinere, sistematic agresate de libertinajul mediatic care le inculcă gustul pentru vulgaritate, pornografie, violenţă şi desfrâu. Or, gustul viciat devine mentalitate, iar mentalitatea deviată răstoarnă valorile, consfinţind anormalitatea drept normalitate, în interiorul unei libertăţi prost înţelese şi rău folosite. Aceasta, însă, nu exclude neputinţa de a înţelege libertatea în sensul ei profund şi adevărat. Cum am înţeles-o noi? Libertatea de a nu mai respecta regulile de circulaţie rutieră, libertatea de a devasta adăposturile din staţiile de autobuz, libertatea de a fi dezmăţaţi, libertatea televiziunii de a afişa neruşinarea, libertatea presei de a cultiva limbajul mitocănesc, calomnia şi asasinatul moral, libertatea copilului de a-şi sfida părinţii, libertatea mamei de a-şi ucide pruncul nenăscut, libertatea legii de a consfinţi anormalul drept normal, libertatea sindicalistului de a impune legea ciomagului, libertatea patronului de a-şi ascunde veniturile, libertatea frontierelor de a înstrăina bunuri culturale şi de a asigura invaziile nocive de tot felul, libertatea insului de a crede că poate oricând să facă ce vrea… Nu este liber cel care poate să facă şi să spună ce vrea, ci este liber cel care spune şi face ceea ce trebuie şi ceea ce este cuviincios.
Avem o lege pentru protecţia copilului, dar ea nu se resimte şi pe micul ecran, şi cu atât mai puţin în şcolile publice unde funcţionează, obligatoriu, aşa-zisele programe de sănătate care-i învaţă pe copii cum să îmbătrânească vertiginos prin depravare planificată. Avem o lege antidrog, dar nu şi una antidezmăţ. Avem o lege anticorupţie, dar nu şi una antiseducţie. Avertismentul antialcoolic devine timid şi neputincios în vecinătatea imediată a beţivului proclamat erou. Ora de religie nu poate face mare lucru dacă eforturile Bisericii nu sunt sprijinite de instituţiile statului, de societatea civilă şi, nu în ultimul rând, de presă. Ne interesează copiii străzii, dar nu avem dreptul să-i uităm pe copiii maidanului moral. Astăzi suntem într-o febrilă căutare de soluţii împotriva crizei şi a sărăciei, dar nu vom face nimic fără remediile spirituale împotriva acestei crime lente şi bine studiate care distruge conştiinţa tinerilor.
Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte.
Crăciun fericit!
24/12/2010Fie ca Naşterea Mântuitorului să ne aducă speranţă, iubire şi linişte!
Oaia neagră, la 21 de ani
22/12/2010Se apropie de final încă un an, al 21-lea de la Revoluţie. Scrisoarea miniştrilor de externe ai Franţei şi Germaniei prin care cer amânarea aderării României la Schengen reflectă necruţător stadiul în care ne aflăm după patru ani de când facem parte, declarativ, din Uniunea Europeană. Iar vorbăria fără rost a primului-ministru în faţa acestei poziţii tranşante a principalilor piloni ai construcţiei europene este oglinda neputinţei oţărâte în care se complace regimul PD-L.
Emil Boc a avut revelaţia faptului că „România trebuie să-şi convingă partenerii europeni că nu poate fi oaia neagră a UE”. Dar până acum ce a păzit? Dar are România o relaţie de parteneriat cu vreo ţară din UE? Dar nu suntem, şi nu de azi, de ieri, şi pe bună dreptate, oaia neagră a UE, în special din cauza seriei catastrofelor guvernamentale în frunte cu Boc? La rândul său, preşedintele Băsescu a descoperit că România e discriminată tocmai de colegii săi „populari”, Merkel şi Sarkozy. Încă o dată, cei doi „bărbaţi de stat” se comportă ca nişte marţieni ce au aterizat la prânz în Bucureşti. Mai ales că scandalul deportării romilor fusese un ultim şi foarte dur şi gălăgios avertisment privind consecinţele eşecului românesc pe toate planurile, începând cu cel politic şi diplomatic. Şi mai ales că recentul caz Ridzi abia ce a tras cortina peste circul anti-corupţie al puterii de la Bucureşti.
Mai gravă decât eşecul este, însă, neputinţa asumării lui. Iar şi mai ticăloasă decât această laşitate este încercarea josnică de a acuza Opoziţia de nereuşita unei puteri incompetente şi corupte.
Lupii moralişti din PD-L
18/12/2010Votul PD-L din Parlament, prin care este blocată intrarea în justiţie a dosarului Monicăi Iacob Ridzi, reprezintă sfârşitul oficial al oricăror pretenţii de politică anticorupţie cu care s-a legitimat PD-L. De fapt pe această monedă s-au câştigat alegerile în 2004, urmând ca mai apoi eşecurile campaniei anticorupţie a PD-L să fie puse de Băsescu, la modul demagogic, în cârca sistemului ticăloşit greu de biruit. De data aceasta n-a mai putut fi cântat acest refren uzat, în care mogulii şi alţi căpcăuni îl împiedică să ucidă balaurul corupţiei. A apărut pe masa Parlamentului un caz din sânul propriului partid. Trebuia votat pentru sau împotriva accesului în justiţie a cazului. Exact situaţia blamată de Traian Băsescu în cazul altor politicieni s-a repetat şi cu fosta ministră a Sporturilor. Sigur, nu o condamnă nimeni pe Monica Iacob Ridzi, mai ales că trece printr-un moment greu. Dumnezeu să-i dea sănătate! Dar dincolo de toate acestea, votul Parlamentului îi dădea Monicăi Iacob Ridzi ocazia de-aşi demonstra nevinovăţia.
Deşi votul a blocat accesul la justiţie, şi de data aceasta se încearcă transformarea unei situaţii compromiţătoare într-un atu pentru Traian Băsescu. Singurul care trebuie să iasă basma curată cu preţul oricărui sacrificiu. Dar faptul că Traian Băsescu devine analistul politic nemilos al propriului partid nu va consola electoratul deloc. Asta o poate face orice om de bună credinţă.
Pe de altă parte, nimeni nu mai e atât de naiv încât să creadă că partidul jucărie a preşedintelui are viaţă proprie şi autonomie de mişcare. Avem de-a face cu repetatul tertip în care se convine ca măsurile să protejeze membrii de vază PD-L, cu riscul unei imagini proaste pentru partid, dar cu compensarea imaginii lui Băsescu care vine apoi şi arată cu degetul. E o mizanscenă repetată la nesfârşit. Calculul politic e simplu, chiar dacă PD-L pierde în sondaje, până la urmă soarta electorală a partidului tot în mâinile lui Traian Băsescu este, iar conservarea imaginii sale e mai favorabilă în perspectivă pentru PD-L, decât imaginea proprie de moment. Traian Băsescu va încerca să fie locomotiva partidului şi la următoarele alegeri parlamentare, dar şi la cele prezidenţiale când din ipostaza, vehiculată deja, de prim ministru va putea ieşi la atac. PD-L va merge până la capăt cu Traian Băsescu fiind dependent total, de aceea va accepta orice umilinţă.
Dar chiar dacă tactica asta ţine formal, şi poate a prins până mai ieri, acum populaţia nu mai poate fi drogată cu discursurile cu iz etnobotanic ale lui Băsescu. Eterna luptă la cacealma cu mogulii, mai ceva decât dacă ar fi chiar mongolii, nu mai poate sensibiliza pe nimeni. Toţi sunt de vină de pe eşichierul politic, inclusiv din partidul propriu, doar marele Zeus pluteşte deasupra tuturor. Ba îşi mustră pedagogic poporul, ba politicienii, parlamentarii, membri de partid, toţi sunt o apă şi-un pământ, doar el nu mai e nici pe apă, nici pe pământ, ci pilotează-n orb dezastrul unei ţări întregi.
