Sensul schimbării

         Schimbările în structura organizatorică a organizaţiei Bucureşti a PSD au născut o serie de reacţii, atât în sânul organizaţiei, cât şi în spaţiul public. Fac parte din această organizaţie de 16 ani, ani cu bune şi cu rele, cu victorii şi cu eşecuri. În toţi aceşti ani am pus pe prim plan interesul organizaţiei, indiferent de frământările pe care le-au născut diversele schimbări la vârful ei, sau la vârful organizaţiilor de sector.

         Recent, organizaţia PSD Bucureşti a intrat într-un con de umbră, într-un soi de impas. Avea nevoie de un nou început, de un impuls.

         Cred sincer că decizia lui Victor Ponta a fost necesară şi corectă, în contextul actual. Organizaţia de Bucureşti are nevoie de o nouă imagine, mai apropiată de exigenţele unui public urban întinerit, europenizat, care alte nevoi şi alte aşteptări din partea liderilor politici. Asta nu înseamnă că ne abandonăm electoratul tradiţional, ci doar că ne deschidem mai mult şi mai aplicat către noi categorii sociale, care au nevoie de politici de centru stânga, social-democrate.     

         Faptul că fac parte dintr-o conducere colectivă a organizaţiei este o obligaţie morală şi o responsabilitate. Şi, în ceea ce mă priveşte, voi respecta ceea ce mi-am asumat, în sânul PSD şi în calitate de euro-parlamentar.

Grecia, la ora austerităţii

         De maine, particip, la Atena, alaturi de presedintele Victor Ponta si Catalin Ivan, seful delegatiei PSD din Parlamentul European, la reuniunea Consiliului Internationalei Socialiste, care are loc intr-un moment foarte greu pentru Grecia.

         Pe fondul unor violenţe de stradă care au întrecut până şi standardele obişnuite la Atena, care a văzut multe în domeniul ăsta, Parlamentul grec azi a votat un amplu program de austeritate, despre care se spune că a salvat în ultimul moment Grecia de la faliment şi Europa de efectul de domino. Este un succes politic pentru guvernul socialist. Dar votul la limită în favoarea propunerilor guvernamentale are şi costuri.

         Votul din Parlament a fost doar o parte a problemei, mai ales că, aşa cum arată şi scorul votului, este evidentă lipsa unui consens politic în legătură cu planul de austeritate. Proiectul de program a trecut cu o foarte mică diferenţă.

        Pe bună dreptate, grecii nu îl acceptă. Şi nu este vorba doar de manifestarea violentă a grupărilor anarhiste. Mă gândesc la toţi cei care sunt afectaţi de măsuri, din sectoarele public şi privat. Grecia este dependentă de turism. Pentru a atrage turişti în această conjunctură a fost nevoie de o serie de măsuri de stimulare de natură fiscală. Acum, creşterea dramatică a TVA în turism, la alimente, la alte produse şi servicii se va reflecta, într-o formă sau alta, în performanţele acestui sector economic vital pentru Grecia .

         Ar fi bine, nu doar pentru Grecia, ca după planul de salvare de anul trecut, după planul de salvare de acum, să nu se mai simtă nevoia unui nou plan de salvare. Austeritatea este printre altele şi un mod de a linişti spiritele pe pieţele financiare, care au contribuit din plin la generarea şi amplificarea crizei globale.

         Grecia este doar o vitrină a crizei, cu putere de exemplu. Din păcate, supra-mediatizarea problemelor Greciei, în ciuda eforturilor oneste ale guvernului socialist de a ţine criza  sub control, are şi un alt scop: se mizează pe faptul că, de frica unui „scenariu grec”, celelalte state din zona euro vor adopta, la rândul lor, planuri de austeritate. Deşi nimeni nu pare să ştie dacă ele vor da cu adevărat rezultate, pe termen lung.

         Aici este marea problemă: criza datoriilor publice este una pe termen lung. Rezolvarea ei depinde esenţial de calitatea, durabilitatea şi sustenabilitatea creşterii economice. Probabil că nici Grecia, nici România (care acum se dovedeşte că a fost, cu acordul celor de la putere, bancul de încercare al FMI pentru un nou tip de abordare a problemelor, cu nimic mai puţin inept decât precedentele), nici alte ţări care vor exersa „austeritatea” nu vor ieşi din criză doar prin măsuri de austeritate. Şi nici nu vor putea rambursa datoriile actuale şi pe acelea viitoare, dacă nimic fundamental nu se schimbă în structura economiilor lor. Deja în trimestrul doi creşterea economică a încetinit în România, nu că în primul trimestru al fi fost excesivă. Este semn că, de fapt, ieşirea din recesiune a fost conjuncturală, şi că ne îndreptăm, probabil, spre o nouă recesiune.

         Ce mă îngrijorează cel mai mult în aceste programe de „austeritate” sunt măsurile care privesc serviciile publice de educaţie şi de sănătate. Cu semi – analfabeţi şi oameni mai mult bolnavi decât sănătoşi nu vom plăti niciodată datoriile, indiferent ce cred unii sau alţii. Dar spre deosebire de România, Grecia s-a gândit şi la măsuri sociale de acompaniament, pentru cei mai afectaţi de aceste măsuri.

         Mă veţi întreba ce să punem în locul „austerităţii”. În primul rând o gândire strategică, pe termen lung. Este greu să integrezi austeritatea într-un proiect de viitor, la fel cum este greu să-ţi faci din deficitul bugetar obiectivul suprem al politicilor publice. Sper sincer că Grecia va găsi o cale pentru a depăşi aceste greutăţi, iar pentru asta are nevoie de pace socială. Guvernul socialist, deşi obligat să ia măsuri dure, are încă sprijin popular, în ciuda imaginilor violente transmise de toate televiziunile. Şi asta pentru că, democraţia obligă, măsurile de austeritate au fost luate după o dezbatere publică transparentă şi după ce au fost intens discutate în Parlament. Nimeni la Atena nu a avut pretenţia că deţine adevărul absolut.

         Sper ca guvernul socialist să reuşească redresarea economiei Greciei şi să facă aşa încât suferinţa socială să fie cât mai mică. Şi sper că şi solidaritatea europeană să se manifeste mai evident, pentru că această criză este un test pentru valorile pe care se întemeiază Uniunea Europeană. 

         PS: Ce a rămas din invitaţia la dialog pentru reducerea violenţelor de limbaj, adresată de Sever Voinescu partidelor politice? Atacul imund al şefului tineretului PDL, care se adresează ”tinerelor lichele din PSD”,  este continuat de colegul europarlamentar Traian Radu Ungureanu, care spune despre Victor Ponta că este „principalul mitocan” al PSD, iar Cristian Preda adaugă că USL a luat locul PRM. Sigur, nu e vorba doar de ipocrizie, ci şi de foarte mult tupeu. Din păcate pentru România, atât le-a mai rămas guvernanţilor: un tupeu pe măsura proastei guvernări. Prea puţin pentru o ţară europeană.

Dialogul politic în era violenţelor de limbaj

         În anii de început ai democraţiei, unul dintre subiectele obsedante în mediile de informare era „limba de lemn a politicienilor”, cu o permanentă şi nesănătoasă trimitere la Nicolae Ceauşescu. Uşor, uşor, colorarea discursului politicienilor a fost recompensată, iar limbajul serios, care inevitabil pare tern, a fost marginalizat şi sancţionat. 

         În cei patru ani de guvernare a PSD, radicalismul opiniei publice a scăzut semnificativ, pe fondul creşterii economice, al libertăţii de mişcare prin ridicarea obligativităţii vizelor şi mai ales graţie perspectivei aderării la UE şi prin aderarea la NATO.

         Din păcate, limbajul politic a cunoscut apoi un crescendo, în violenţă şi inadecvare, pentru că în scenă a intrat un personaj radical, care şi-a construit cariera pe discursul anti-sistem: Traian Băsescu. Nu cred că aţi uitat ce spunea despre modul în care face politică domnul Adrian Năstase.

         Limbajul violent, insultător, ţine loc de proiect politic pentru  majoritatea utilizatorilor lui, inclusiv la Traian Băsescu. S-a creat iluzia că succesul lui în politică este urmarea firească a violenţei cu care şi-a atacat adversarii. Şi mai toată lumea s-a repezit, la stânga şi la dreapta, să imite un „model de succes”. Numai că violenţa de limbaj a ucis dialogul politic. Exemplele sunt cunoscute şi este inutil să le mai enumăr aici.

         Lipsa dialogului politic face imposibilă buna guvernare. Nimeni nu deţine adevărul absolut. Cu toate astea, cei de la putere se comporta ca şi când ar fi singurii deţinători ai adevărului. Insultarea opoziţiei a devenit sport naţional şi la Cotroceni, şi la Palatul Victoria, şi în Parlament.

         Aş fi salutat intervenţia d-lui Sever Voinescu, purtătorul de cuvânt al PDL, pe această temă: „Vreau să exprim îngrijorarea sinceră a PDL în legătură cu degradarea limbajului folosit de liderii politici din România din ultima vreme. Constatăm că s-a ajuns la un nivel de vulgaritate şi violenţă în a te referi la persoane politice, la personalităţi importante din statul român, că opoziţia practică un limbaj jignitor şi ofensator, dacă spui suburban eşti amabil… Acest discurs nu mai poate continua şi, dincolo de ofensele şi jignirile personale, produce un rău în sistemul social românesc. Este inadmisibil să promovăm în dialogul dintre oamenii politici jigniri şi afirmaţii calomnioase”.

         Nu pot s-o fac, câtă vreme este vorba de pură ipocrizie. E bine că PDL crede că s-a ajuns într-o fundătură, iar lucrurile trebuie să se schimbe. Doar că între spusele lui Sever Voinescu şi practica de zi cu zi a celor din PDL este o diferenţă ca de la cer la pământ. În politică, nu doar violenţa de limbaj reprezintă un obstacol, ci şi ipocrizia.

         Dar, dincolo de asta, există şi o altă formă de violenţă în politică: dictatura unei majorităţi ilegitime. Mă gândesc la aşa-zisele reforme introduse împotriva voinţei majorităţii cetăţenilor, prin angajarea răspunderii guvernului, mă gândesc la furtul votului în cazul Legii Pensiilor, mă gândesc la multe alte abuzuri ale puterii, inclusiv la interzicerea participării la vot pentru senatorii şi deputaţii coaliţiei guvernamentale. Cu acest tip de violenţă cum rămâne? 

La Multi Ani de Sânziene!

Va multumesc din suflet tuturor celor care v-ati gandit astazi la mine. Multumesc pentru urari si va doresc sa aveti parte numai de bucurii! La Multi Ani tuturor celor ce poarta numele Sfantului Ioan Botezatorul si celor ce au venit pe lume de Sanziene!

“… asa se spune: ca in noaptea de Sanziene se deschid cerurile. Probabil ca se deschid numai pentru cei care stiu cum sa le priveasca…” (Mircea Eliade, “Noaptea de Sanziene”)

Consultări despre nimic

Am fost şi sunt o adeptă a dialogului politic permanent, de bună-credinţă, dintre şeful statului, partide politice şi societatea civilă. Am protestat faţă de modul în care s-a achitat de îndatoririle sale constituţionale presedintele Traian Băsescu. De şapte ani de zile acest dialog este practic o formă fără fond şi a avut drept scop mimarea democraţiei. De şapte ani de zile presedintele a ignorat cu sistem propunerile venite din partea opoziţiei, oricare a fost ea în tot acest timp.

Nu puţini spun că acest lucru a fost posibil pentru că preşedintele României se simţea intangibil, se situa permanent pe poziţii de forţă, pentru că partidele erau slabe şi nu i se puteau opune, dar mai ales pentru că avea „poporul” de partea sa. Dar acum, după tot ce s-a întâmplat de când guvernează ţara, folosindu-se fără scrupule de marionetele din guvernul condus de Emil Boc, şi după suferinţele provocate românilor de proasta sa guvernare, se mai poate situa pe poziţii de forţă şi mâine, la întâlnirea cu liderii partidelor politice parlamentare?

Să nu uităm că vine după două eşecuri de proporţii: Curtea Constituţională i-a respins principalele modificări cuprinse în proiectul de Revizuire a Constituţiei, proiect personal, care viza să-i confere mai multă putere şi să o slăbească pe aceea a Justiţiei şi a Legislativului, iar „regionalizarea”, proiect aruncat pe piaţă fără o minimă pregătire, fără un singur studiu de fezabilitate, a fost respins atât de USL, cât şi de UDMR.

Practic mâine, la întâlnirea cu partidele parlamentare Traian Băsescu nu are ce pune în discuţie: trebuie să refacă proiectul de modificare a Constituţiei, iar în materie de regionalizare se va lovi de împotrivirea tuturor, chiar dacă cei din PDL sunt laşi şi nu îndrăznesc să protesteze public faţă de această aventură periculoasă.

PDL încearcă, pe ultima sută de metri, să-i cumpere pe cei din UDMR cu „Statutul Minorităţilor Naţionale”, care este mult mai periculos decât orice altă concesie făcută UDMR, pentru că se consfinţesc drepturile colective, lucru inacceptabil pentru România, dar şi pentru alte state membre ale UE, pentru că se creează un precedent.

Cred că UDMR a ratat un bun moment pentru a ieşi din actuala coaliţie guvernamentală. Şi asta în condiţiile în care nu mai este un secret faptul că Traian Băsescu vrea distrugerea UDMR. Faptul că maghiarii rămân la guvernare arată că, de fapt, nu-i deranjează prea tare „regionalizarea”, ceea ce ne spune şi că există un troc deja consumat, iar muşchii pe care şi-i arată domnul Kelemen Hunor sunt pentru galerie, pentru impresie artistică.

Mă îndoiesc că serveşte la ceva faptul că PSD, PNL şi PC se duc la Cotroceni. Traian Băsescu NU vrea să audă ce au de spus cele trei partide. Nu îl interesează. Pur şi simplu nu mai putea anula întâlnirea, pentru că ar fi recunoscut eşecurile de săptămâna trecută. Nu ştiu ce e mai bine: să te acuze că nu te duci la Cotroceni sau să te acuze că nu vrei să ţii cont de voinţa poporului? Pentru că asta va face mâine, după consultări, Traian Băsescu: va ieşi pe televiziuni şi va spune că el vrea să reformeze statul, dar că „socialiştii” nu-l lasă.

Viaţa politică este dominată de confruntare, neîncredere, lipsă de respect, dar mai ales de o luptă surdă, care şi-a pierdut sensul şi raţiunea. Reconstrucţia încrederii între partide, şi a încrederii cetăţenilor în partide, nu va fi posibilă câtă vreme Traian Băsescu rămâne la Cotroceni. Pe aşa ceva nu se poate construi nimic. Şi fără o clasă politică puternică şi responsabilă, profesionalizată, reforma statului este un nonsens. Traian Băsescu a făcut tot ce a putut pentru a o discredita, pentru a o face odioasă în ochii cetăţenilor. Acum începe să culeagă roadele acestui mod iresponsabil de a exercita puterea. Şi în loc să facă un bine românilor, le-a făcut un mare rău. Dar nu-i pasă, pentru că dacă i-ar păsa nu ar arunca pe piaţă astfel de absurdităţi precum „regionalizarea”.

Dacă vrea să ajungă la putere, USL trebuie să demonstreze, prin fapte, că îi pasă. Şi această participare la „dialogul” de la Cotroceni este un mod de a spune că celor trei partide le pasă de români. În rest, nu e nimic de aşteptat de la consultările de mâine. Motivele sunt expuse mai sus. Aş vrea să mă înşel, dar nu cred că am norocul ăsta…

“Discriminarea femeilor din România s-a accentuat”

Astazi, in cadrul conferinţei finale a Săptămânii “Femeia contează!”, care s-a desfasurat in Bucuresti, am avut urmatoarea interventie:

 

În lumea de astăzi, cu problemele ei, cu nevoile ei, cu crizele ei, crize nu doar de natură politică, economică sau socială, ar trebui ca afirmaţia „femeia contează!” să fie o realitate, un adevăr incontestabil. Din păcate suntem departe de această realitate, deşi nimeni nu poate contesta faptul că situaţia femeii s-a schimbat în bine, în măsură mai mare sau mai mică, peste tot în lume. Iarăşi din păcate aceste schimbări nu sunt nici suficiente, nici ireversibile. Acest lucru nu este valabil doar pentru societăţi în care şi acum femeia este considerată o fiinţă inferioară bărbatului, ci şi în societăţile occidentale, cele care au contribuit cel mai mult la schimbarea statutului femeii, la punerea ei pe picior de egalitate cu bărbatul.

Merită să ne aplicăm asupra cauzelor care au generat această situaţie. Care sunt în marea lor majoritate de natură economică, fără a uita tradiţiile,  cutumele şi chiar practicile religioase din unele ţări. Din cauze economice femeile au un acces mai dificil la educaţie, sau acolo unde au acces, de obicei nu pot finaliza studiile din motive economice. Din cauze economice femeile intră mai greu pe piaţa muncii, chiar şi în acele domenii în care predomină forţa de muncă feminină, şi ies mai repede, fiind primele licenţiate.

Egalitatea şanselor a devenit, la nivel global, o formă fără fond, chiar şi în ţările dezvoltate ale lumii. Politicile publice în domeniu s-au restrâns, lor li se dă tot mai puţină atenţie şi li se alocă tot mai puţine fonduri.

În realitate, indiferent de ceea ce pot spune statisticile, discriminarea femeilor s-a accentuat în ultimele două decenii. Sigur, nu este o discriminare instituţionalizată, dar există mii de moduri de a bloca accesul femeii la educaţie, la un loc de muncă decent şi decent plătit, la funcţii publice sau la funcţii de conducere la nivelul întreprinderilor private. Sub presiunea cercurilor religioase conservatoare femeilor li se îngrădesc o serie de drepturi, nu mai au libertatea de a alege când să aducă un copil pe lume. Felul în care sunt tratate femeile în multe zone ale media le aduce acestora grave atingeri imaginii şi demnităţii. Traficul de carne vie a ajuns un flagel, dar de pe urma lui se stâng anual sume uriaşe. Violenţa în familie îndreptată împotriva femeilor  este în creştere. Nu pot să nu amintesc despre soarta femeilor din zonele de conflict, în Africa, în Afganistan, în Irak. În multe dintre aceste conflicte violul a ajuns o armă.

Este drept că şi răspunsul femeilor la degradarea condiţiei lor a fost unul slab, ne-convingător, ne-coordonat. Gradul lor de reprezentare în viaţa politică şi publică s-a redus, participarea lor la viaţa politică şi publică a scăzut.

De aceea nu putem decât saluta orice iniţiativă menită să aducă în atenţia opiniei publice problemele femeilor şi să propună soluţii pentru rezolvarea lor. Vreau să insist asupra unei idei, de la care ar trebui să plecăm atunci când abordăm aceste probleme: înainte de a fi femei sau bărbaţi, suntem cetăţeni care au aceleaşi drepturi şi libertăţi şi aceleaşi obligaţii. Când, ca femei, cerem să fim egalele bărbaţilor, nu de la mărimea masei musculare trebuie să înceapă discuţia, ci de la această situaţie de fapt: suntem purtătorii aceloraşi drepturi, libertăţi şi obligaţii.

În fond, nici măsurile de discriminare pozitivă nu au dat rezultate prea convingătoare, tocmai pentru că au creat imaginea unui avantaj ne-meritat pentru femei. Societăţile nordice, în care cooperarea bărbaţilor şi femeilor, pe picior de egalitatea, a fost cheia supravieţuirii în climat ostil, a născut o cultură a egalităţii de gen pe care ar trebui să o generalizăm, deşi în multe alte zone femeia are o contribuţie chiar mai mare la supravieţuirea familiei.

Resemnarea femeilor în faţa inegalităţilor de gen nu rezolvă nimic, ci doar contribuie la adâncirea acestora. Am o reală admiraţie faţă de femeile care, puse în faţa unei decizii arbitrare a guvernului Boc, care le-a tăiat indemnizaţiile de creştere a copilului s-au organizat şi au luptat pentru drepturile lor. Este calea de urmat, indiferent cât de lungă şi de grea este.

Nimic nu se obţine fără luptă, fără implicare, fără solidaritate, fără  comunicarea cu opinia publică. Cauza femeilor trebuie să devină o cauză a societăţii, pentru că societatea, în ansamblul ei, are de câştigat.

”Ţinutul Secuiesc”, punctul terminus al politicii româneşti?

Ideea reorganizării teritoriale riscă să-şi dea obştescul sfârşit în faţa controverselor privind așa-zisul Ţinut Secuiesc. De la o găselniţă electorală a PDL, care are tot interesul să mute atenţia dinspre pericolul adâncirii crizei spre vehiculatul paleativ al reorganizării teritoriale, s-a ajuns, de fapt, doar la problema Ținutului-fantomă.

Dintr-o dezbatere ce privea o ţară întreagă, iată că ne trezim doar pe agenda UDMR. De unde PDL ne asigura că baronii  se vor ascunde de spaimă, iată că aceia care şi-au pierdut somnul după deschiderea Cutiei Pandorei sunt liderii maghiari, unii ajungând să ameninţe cu nesupunerea civică.

Situaţia vorbeşte de la sine despre cele două partide de guvernământ: PDL bate câmpii cu iniţiative în afara urgenţelor ţării, iar UDMR arată din nou că are un singur obiectiv în această ţară – autonomia etnică. Așadar, suntem pe mâini bune. De asta ne asigură şi liderii UDMR, care au dezminţit o poziție belicoasă a autorităţilor locale secuieşti, indicând ca variantă de protest  nesupunerea civică, ca şi cum aceasta ar însemna o nimica toată. Iată câteva din formele de protest pe care le poate implica nesupunerea civică: refuzul de a plăti impozitele şi taxele, greva, blocarea căilor de acces spre obiective importante, ocuparea unor spaţii sau instituţii publice, perturbarea evenimentelor organizate de instituţiile administrative, neexecutarea legilor și ordinelor administrative, nesocotirea instituţiilor şi a administraţiei publice şi înfiinţarea altora noi în locul acestora…

Cu toate acestea, liderii maghiari ne îndeamnă să răsuflăm usuraţi că nu va fi mai rău. Mergând din nesupunere în nesupunere şi loviţi în idealul lor etnic, extremiştii maghiari plusează şi spre așa-numitul Partium: Bihor, Satu Mare, Sălaj. Grav este că pe tot acest fundal tulbure, se mai adaugă gaz pe foc şi de la Budapesta, unde puterea naţionalist-extremistă nu se dezminte. Vicepremierul ungar reclamă că am asista la o schimbare a hărţii etnice prin proiectul PDL. De parcă România e un conglomerat de neamuri şi triburi, pe baza cărora ar fi întocmită harta administrativă.

Tot acest balamuc politic îşi are sursa în inconştienţa  PDL, care, din cauza unor asemenea inițiative lansate în scop strict electoral, riscă să împingă reorganizarea teritorial-administrativă, doar pentru a rămâne la putere, spre un singur beneficiar: UDMR. În caz contrar, urmează bine-cunoscutul capac așezat, pentru liniștea coaliției guvernamentale, pe asemenea episoade de isterie inutilă.

Fantomele reformiste, la vanatoare de voturi

Am o senzatie de deja vu, pe masura ce se apropie anul electoral. Se pare ca nici in 2012 alegerile nu vor fi o competitie electorala, ci o batalie politicianista pe teme adiacente, mascand o selectie deficitara a viitorilor alesi. In loc sa fie despre primari, alegerile locale risca sa fie despre reforma constitutionala, iar in loc sa fie despre parlamentari, cele legislative pot degenera in referendum despre regionalizare. Se pun in discutie, iar, false teme, se impun, inca o data, false prioritati pe agenda publica, tot mai straina preocuparilor, grijilor si intereselor cetateanului.

Ce inseamna 222 sau 333 de parlamentari pentru cetatean? Cel mai facil raspuns ar putea fi: bani mai putini din buzunar. E ceea ce incearca sa induca, intr-un nou acces de populism pur, actuala putere. Orice se poate intampla dupa eventuala reducere a numarului de parlamentari, numai buzunarul cetateanului nu se va umple, asta e sigur. Pentru ca aceia care lanseaza fumigenele reformiste nu se gandesc la acest buzunar. O demonstreaza proiectul PD-L al regionalizarii, cu costuri estimate la cateva miliarde de euro, dezavantaje certe si beneficii neclare pentru cetatean.

In loc sa avem dezbaterile necesare despre relansarea economiei, constructia de autostrazi, crearea de locuri de munca, motivarea medicilor si profesorilor sa nu emigreze in masa, modernizarea unui turism blocat in anii 80 etc., intrebarea esentiala devine: cate sute de parlamentari sa avem? Ca si cum cantitatea parlamentara ar influenta calitatea unei democratii. Mai putini parlamentari inseamna implicit si parlamentari mai competenti, mai preocupati, mai responsabili? Ma indoiesc. Asa cum ma indoiesc ca mai putine regiuni inseamna automat si mai multi bani atrasi din fondurile europene. De aceea suntem pe ultimul loc la absorbtia banilor comunitari, pentru ca avem 41 de judete? Nu din cauza birocratiei, coruptiei si lipsei de specialisti? Comisia Europeana a contrazis, de altfel, ieri, demagogia  premierului Boc, precizand ca nu este obligatoriu pentru o tara membra a UE sa aiba regiuni de dezvoltare in propria sa legislatie pentru a primi fonduri europene prin intermediul Programelor de dezvoltare. Ba mai mult, in actuala perioada de accesare a fondurilor, 2007 – 2013, Romania are nevoie de aceeasi structura administrativa pentru a putea solicita bani europeni, ceea ce contrazice graba electorala a PDL.

Nu intru in detalii despre inconvenientele reorganizarii administrative in forma propusa de PDL: institutii mai indepartate de cetatean, ceea ce inseamna costuri mai mari pentru acesta si un timp sporit de procesare a actelor, o semi-centralizare cand nici macar descentralizarea institutionala n-o dusesem pana la capat, concentrarea unei mai mari puteri in mainile a opt ”voievozi”, fata de care baronii judetelor vor fi niste caricaturi etc. Nu intru in detalii din doua motive: in primul rand, cred ca se va alege si de aceste discutii exact ce s-a ales de precedentul referendum. Asa cum avem, dupa isteria din 2009, parlament unicameral, asa vom avea in graba si Constitutie noua si ”n” regiuni, daca e sa asteptam dupa PD-L. Al doilea motiv il reprezinta viziunea echilibrata, cu un calendar realist de aplicare, lansata azi de USL, la reuniunea Ligii Alesilor Locali, care, in sfarsit, ofera o baza realista de discutie.

Inainte de toate, insa, dezbaterea esentiala cred ca trebuie sa fie in acest moment nu despre fantome agitate in momentele pre-electorale dupa un scenariu pe care il cunoastem, ci tocmai despre aceasta incercare de a deturna sensul si scopul alegerilor de anul viitor. Nu cred ca e cazul sa acceptam la nesfarsit compromiterea procesului electoral de frica etichetei de anti-reformisti – lipite de cine? Bilantul unui primar si cel al unei guvernari nu au a face nici cu Constitutia, nici cu proiectul regionalizarii. De acest bilant incearca la nesfarsit sa fuga actuala putere. Iar discutia principala in perioada pre-electorala trebuie sa vizeze tocmai esecurile reale, dureroase pentru cetatean, cu efecte dure pentru tara. Putem incepe aceasta discutie cu ratarea aderarii la Schengen, pe care PD-L tocmai se chinuie sa o ingroape intr-o perdea de fum, ce-i drept unul reformist.

Schimbarea legislatiei SUA privind vizele – un pas necesar spre normalitate

In sfarsit avem parte de semnale incurajatoare privind intentia de modificare a legislatiei americane de acordare a vizelor pentru Romania. Mutarea accentului de pe rata de refuz a solicitarilor de viza pe proportia persoanelor ce depasesc durata legala de sedere in SUA ar reprezenta o sansa pentru cetatenii romani de a obtine mai usor dreptul la libera circulatie in Statele Unite, drept firesc in baza principiului reciprocitatii si mai ales a parteneriatului strategic dintre cele doua tari.

Numai renuntarea la criteriul actual de admitere in programul Visa Waiver, care este rata nationala de refuzuri a cererilor de viza, poate facilita accesul romanilor in SUA, in conditiile in care, anul trecut, aceasta rata a fost de 24,8%, iar in primele cinci luni ale acestui an de 22%. De la 1 iulie 2009, pragul de refuz pentru renuntarea la vizele impuse de SUA a fost modificat de la 10% la 3%, ceea ce a insemnat o discriminare suplimentara aplicata Romaniei, Bulgariei, Poloniei si Ciprului, comparativ cu celelalte state din sudul si estul Europei care obtinusera intrarea in programul Visa Waiver. Aceste patru tari sunt singurele membre ale UE ai caror cetateni mai au nevoie de vize pentru a calatori in Statele Unite.

Un mare eşec politic

În ciuda votului extrem de favorabil României din Parlamentul European, referitor la îndeplinirea condiţiilor de aderare la Spaţiul Schengen, voinţa statelor care se opun aderării în acest moment a prevalat. Înţeleg, din declaraţiile ministrului francez de interne, Claude Guéant, că va fi un proces etapizat: “Avem nevoie de garanţii în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei, ceea ce impune că noi am putea proceda în etape, aşa cum a propus Germania.”

Sincer vorbind, ceea ce spune ministrul francez dovedeşte că, de fapt, ambele părţi, şi România, şi oponenţii ei, s-au pus într-o situaţie dificilă, din care nu prea ştiu cum să iasă. Dar când eşti Germania, Franţa sau Olanda, nu prea contează acest lucru: au o mare putere de a influenţa lucrurile, şi o la fel de mare putere de a „lovi” mediatic. Când eşti România, lucrul ăsta contează enorm.

Iar când ştii că te-ai pus singur în situaţia asta de inferioritate, lucrurile sunt şi mai grave. Nimeni nu neagă existenţa fenomenelor care au dus la refuzul primirii României în Spaţiul Schengen la data convenită anterior. Să luăm cazul corupţiei. Europenii ne-au spus: „Aveţi o problemă cu corupţia. Rezolvaţi-o!” La Bucureşti, Traian Băsescu şi ai lui şi-au frecat mâinile bucuroşi şi au zis: „Avem nu o problemă cu corupţia, ci o foarte mare problemă cu ea! Suntem o culme a corupţiei!” După care, având pretextul: „Uite ce zice Europa despre noi!” s-au apucat de ce ştiu ei mai bine, folosind instituţiile statului: să se răfuiască fără jenă cu adversarii politici.

 A nu se înţelege că afirm că în rândurile actualei opoziţii sunt doar îngeri. Dar criteriile de aderare la Schengen privesc alte domenii, mult mai sensibile pentru UE decât coţcăriile unor politicieni folosiţi drept exemple didactice. E vorba despre protecţia datelor sensibile, despre integritatea lucrătorilor vamali şi a poliţiştilor de frontieră, despre buna funcţionare a justiţiei, despre respectarea legilor şi procedurilor.

Cu alte cuvinte au preferat spectacolul justiţiei şi au neglijat rezolvarea problemelor de fond ale procesului, pentru că, de fapt, rezolvarea lor ar fi însemnat să-şi taie singuri o sursă de finanţare a PDL şi de bani pentru beneficiarii faptelor de corupţie. Cred că nimeni nu este atât de naiv să creadă că banii adunaţi de vameşi şi de poliţiştii de frontieră se opreau doar la ei. Dar dacă a spus Traian Băsescu la ce nivel se opreşte corupţia din vămi, brusc procurorii au uitat să privească în sus şi au lăsat ochii în jos, spre găinari.

Despre problemele justiţiei se ştie de multă vreme. Şeful statului prezidează CSM de vreo şapte ani. Şi situaţia din domeniu e an de an mai proastă. Nu e vorba doar de bani, deşi lipsa lor e o cauză centrală a proastei performanţe. Acum se pitrocesc schimbări ale unor Coduri care n-au apucat să fie aplicate în practică şi, mai mult, se cere amânarea aplicării lor cu încă cel puţin un an.

Nimeni de la Putere nu pare să fie îngrijorat de afirmaţia ambasadorului olandez la UE, care spunea că România nu mai este stat de drept. Şi nu se referea doar la situaţia din justiţie. Tot ce-a putut Guvernul României au fost regretele exprimate cu jumătate de gură de ministrul de externe, domnul Baconschi.

Dar dacă eticheta pusă de Olanda prinde, problemele de acum, de la integrarea în Spaţiul Schengen vor fi floare la ureche pe lângă cele pe care le putem avea. Stat de drept înseamnă multe: şi separaţia puterilor în stat, şi respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, şi domnia legii, şi multe altele. De ce li se pare olandezilor că puterile în stat în România nu mai sunt separate? Nu pentru că Executivul a ajuns să legifereze în locul Parlamentului? Nu pentru că rezultatele alegerilor sunt schimbate prin traseism politic, la comandă, şantaj sau cumpărare de conştiinţe? Nu pentru că drepturile unor largi categorii sociale au ajuns bătaia de joc a guvernanţilor, care dispun cum vor de salariile şi de pensiile lor? Nu pentru că România are un premier de facto şi unul de iure?

Amânarea aderării la spaţiul Schengen este cel mai mare eşec politic din ultimul deceniu, deceniu marcat de aderarea noastră la Uniunea Europeană şi la NATO, în condiţii infinit mai dure decât cele ale aderării la Schengen. Autorii lui au nesimţirea să se prezinte drept salvatorii naţiunii. O culme a tupeului greu de egalat.