Dialogul politic în era violenţelor de limbaj

         În anii de început ai democraţiei, unul dintre subiectele obsedante în mediile de informare era „limba de lemn a politicienilor”, cu o permanentă şi nesănătoasă trimitere la Nicolae Ceauşescu. Uşor, uşor, colorarea discursului politicienilor a fost recompensată, iar limbajul serios, care inevitabil pare tern, a fost marginalizat şi sancţionat. 

         În cei patru ani de guvernare a PSD, radicalismul opiniei publice a scăzut semnificativ, pe fondul creşterii economice, al libertăţii de mişcare prin ridicarea obligativităţii vizelor şi mai ales graţie perspectivei aderării la UE şi prin aderarea la NATO.

         Din păcate, limbajul politic a cunoscut apoi un crescendo, în violenţă şi inadecvare, pentru că în scenă a intrat un personaj radical, care şi-a construit cariera pe discursul anti-sistem: Traian Băsescu. Nu cred că aţi uitat ce spunea despre modul în care face politică domnul Adrian Năstase.

         Limbajul violent, insultător, ţine loc de proiect politic pentru  majoritatea utilizatorilor lui, inclusiv la Traian Băsescu. S-a creat iluzia că succesul lui în politică este urmarea firească a violenţei cu care şi-a atacat adversarii. Şi mai toată lumea s-a repezit, la stânga şi la dreapta, să imite un „model de succes”. Numai că violenţa de limbaj a ucis dialogul politic. Exemplele sunt cunoscute şi este inutil să le mai enumăr aici.

         Lipsa dialogului politic face imposibilă buna guvernare. Nimeni nu deţine adevărul absolut. Cu toate astea, cei de la putere se comporta ca şi când ar fi singurii deţinători ai adevărului. Insultarea opoziţiei a devenit sport naţional şi la Cotroceni, şi la Palatul Victoria, şi în Parlament.

         Aş fi salutat intervenţia d-lui Sever Voinescu, purtătorul de cuvânt al PDL, pe această temă: „Vreau să exprim îngrijorarea sinceră a PDL în legătură cu degradarea limbajului folosit de liderii politici din România din ultima vreme. Constatăm că s-a ajuns la un nivel de vulgaritate şi violenţă în a te referi la persoane politice, la personalităţi importante din statul român, că opoziţia practică un limbaj jignitor şi ofensator, dacă spui suburban eşti amabil… Acest discurs nu mai poate continua şi, dincolo de ofensele şi jignirile personale, produce un rău în sistemul social românesc. Este inadmisibil să promovăm în dialogul dintre oamenii politici jigniri şi afirmaţii calomnioase”.

         Nu pot s-o fac, câtă vreme este vorba de pură ipocrizie. E bine că PDL crede că s-a ajuns într-o fundătură, iar lucrurile trebuie să se schimbe. Doar că între spusele lui Sever Voinescu şi practica de zi cu zi a celor din PDL este o diferenţă ca de la cer la pământ. În politică, nu doar violenţa de limbaj reprezintă un obstacol, ci şi ipocrizia.

         Dar, dincolo de asta, există şi o altă formă de violenţă în politică: dictatura unei majorităţi ilegitime. Mă gândesc la aşa-zisele reforme introduse împotriva voinţei majorităţii cetăţenilor, prin angajarea răspunderii guvernului, mă gândesc la furtul votului în cazul Legii Pensiilor, mă gândesc la multe alte abuzuri ale puterii, inclusiv la interzicerea participării la vot pentru senatorii şi deputaţii coaliţiei guvernamentale. Cu acest tip de violenţă cum rămâne?