Gânduri de 1 Decembrie

De Ziua Nationala, va propun doua teme de meditatie:

1. In ce masura bilantul acestor recenti 22 de ani de democratie repeta modul in care societatea romaneasca a stiut, intre 1918 si 1940, sa apere si sa fructifice Marea Unire?
2. Care vor fi efectele cedarilor repetate in fata politicii pasilor marunti si a santajului permanent al UDMR? Nu ma gandesc la amenintarile secesioniste si  declaratiile belicoase cu care ne-am obisnuit sa fim jigniti de Ziua Nationala, fara ca autoritatile statului sa-si faca datoria. Ma gandesc la retrocedarile fara discernamant si temei care au impins principalele institutii culturale si educationale romanesti din Ardeal la periferia oraselor, ca inainte de 1918. Ma gandesc la separarea, adancita de la un an la altul, a scolilor pe criterii etnice – segregare intregita de aberatii precum cea de la Salonta, in Bihor, unde primarul UDMR-ist se opune atribuirii denumirii ”Colegiul Dacia” liceului romanesc, dupa impunerea separarii claselor de limba romana de cele maghiare. “Ar fi o jignire, pentru ca ar insemna ca Salonta este pamant românesc”, a explicat primarul. Si ma mai gandesc, dintre atatea alte cazuri la fel de ingrijoratoare, la riscurile imense la adresa memoriei nationale ale iminentei treceri a Arhivelor Nationale in posesia cultelor religioase, prin noua lege, pe care PSD o contesta la Curtea Constitutionala.

Doamne, da-i românului mintea de pe urma!

La Multi Ani!

Conventia Socialistilor Europeni

Conventia Partidului Socialistilor Europeni (PSE), ce a avut loc la Bruxelles, in aceste zile, a stat sub semnul retragerii presedintelui PSE, Poul Nyrup Rasmussen. Lider al social-democratilor danezi timp de un deceniu, prim-ministru intre 1993 si 2001, apoi europarlamentar, Rasmussen a fost, din 2004, presedintele Socialistilor Europeni si artizanul transformarii PSE dintr-o federatie anemica de partide nationale intr-o forta politica de sine statatoare, dinamica si unitara, capabila sa coaguleze energiile partidelor afiliate. Conventia a fost un prilej de a onora activitatea si personalitatea sa, dar si o impresionanta manifestare de solidaritate cu acest luptator tenace pentru afirmarea ideilor social-democrate, care are de infruntat, acum, o grea incercare pentru apararea propriei sanatati.

 

Consiliul PSE a adoptat declaratia de principii, care sintetizeaza directiile de actiune viitoare, si a fost desemnat presedintele intermar al partidului. Serghei Stanishv, liderul socialistilor bulgari si fost prim-ministru pana in 2009, va detine aceasta functie pana la Congresul PSE, care va avea loc – in urma deciziei Presedintiei PSE – la Bucuresti, in septembrie anul viitor. Cred ca este incurajator acest rol important preluat de reprezentantii stangii din Romania si Bulgaria in cadrul miscarii socialiste europene, mai ales in contextul ingrijorarilor tot mai pronuntate cu privire la derapajele anti-democratice ale regimurilor de dreapta din regiune. Fraudele grosolane la recentele alegeri legislative din Bulgaria sunt un semnal de alarma, asa cum s-a subliniat in aceste zile, pentru toate fortele democratice din Europa, in perspectiva alegerilor din Romania. Cramponarea de putere a dreptei populiste si corupte, precum si ineficienta si arbitrariul guvernarilor de la Sofia, Bucuresti si Budapesta au fost condamnate vehement la Bruxelles, in aceste zile. Asa cum s-a spus in cadrul Conventiei, repetarea in alegerile din Romania a precedentului bulgar va duce la perpetuarea axei autoritare Borisov-Basescu-Orban, care va distruge aceste democratii fragile din regiune.

 

Organizarea Congresului PSE la Bucuresti, in preambulul alegerilor din toamna viitoare, este, asadar, expresia solidaritatii Stangii europene cu batalia PSD nu numai pentru dreptatea si demnitatea celor multi si fara voce, ci si pentru apararea democratiei romanesti. Dupa cum spunea si viitorul – foarte probabil – lider al grupului europarlamentar socialist, Hannes Swoboda, din pacate, dupa decenii de lupta pentru democratie, iata ca fortele progresiste sunt nevoite sa-si intensifice eforturile in acest sens, pe un continent tot mai bantuit de spectrul autoritarismului de dreapta.

 

Conventia cuprinde, de asemenea, o serie de dezbateri pe teme sociale si economice, precum cea dedicata sanselor unei societati echitabile, la care a participat, ieri, presedintele PSD, Victor Ponta. Pe langa dezbaterile plenare, reuniunea a fost si un prilej de dialog intre reprezentantii partidelor din familia Socialistilor Europeni. Intre acestia, m-am bucurat sa-l revad si sa-l incurajez pe Giorgios Papandreou, unul din cei mai apreciati lideri socialisti, in urma mandatului extrem de greu pe care l-a avut in fruntea guvernului grec, dar si a puterii de a renunta la putere, atunci cand interesul tarii sale a cerut-o.

Manifestarile, ce se incheie azi, dupa ce au reunit cateva mii de militanti socialisti din intreaga Europa, sunt o prima etapa a ofensivei socialiste din 2012, un an decisiv pentru reevaluarea balantei politice a unui continent impins pe marginea prapastiei de guvernarile dreptei tributare marii finante. Pentru ca nu doar bugetele trebuie echilibrate, ci si societatile noastre, atat de afectate de injustitie sociala.

Cămaşa neagră a Albei ca Zăpada

 

Se pare că tertipurile pre-electorale ale PDL nu au limite. Astfel, aflăm că vestita “Albă ca Zăpada”, ajunsă Noua Republică, se va constitui în 2012 în partid politic. O formaţiune politică în devenire, care aduce prin rezonanţa îndemnurilor sale cu vechi mişcări politice de extremă dreapta, de tristă amintire. Cu titluri de program politic precum “Manualul de luptă” ori „Crezul”, această mişcare poate da fiori celor care n-au uitat istoria nu foarte îndepărtată.

În platforma grupării e turnat un ghiveci ideologic, ilustrând principalele ramificaţii ale dreptei: neoconservatorism, liberalism, creştin-democraţie şi, bineînţeles, naţionalism. Inflexiunile naţionalist-creştine sunt menite a capta voturile electoratului sensibil la acest tip de retorică. Numai albă nu este, aşadar, creatura pe care o plimbă de mânuţă prin mass-media Sebastian Lăzăroiu, care, probabil, era prea ocupat cu moşirea ideologică a acestui proiect, pentru a mai avea grijă de pensionari şi de problemele de la ministerul la care s-a aflat in trecere.

Este evident ca PDL, strans cu usa, incearcă să pescuiască voturi cu orice preţ, iar pentru aceasta sunt create surogate de mişcări politice si vor fi momiţi toţi factorii electorali cu potenţial populist – mediatic, în aşa fel încât frauda să fie completă – atât la nivel ideologic, prin populism şi  demagogie, cât şi prin acţionarea resurselor financiare ale clientelei politice.

Chiar şi in aceste conditii, dincolo de evidenţa manevrelor populiste dirijate de la Cotroceni, o mişcare de tipul Noua Republică reprezintă un semnal de alarmă. În ciuda aparenţelor democratice, există o tendintă radicală de dreapta care se înscrie în curentul mişcărilor extremiste care străbat Europa.  Fundalul crizei economice a însemnat, dintotdeauna, climatul propice pentru populismul extremist. E posibil ca undele acestui curent să devină, cu timpul, de şoc, având în vedere vulnerabilitatea socială provocată de austeritatea bezmetică a acestei guvernări.

Dar PDL este capabil de atata cinism şi impostură, ca, după ce a înfometat si jefuit o tara intreaga, să impingă demagogia populistă pe noi culmi, propunând “schimbarea la faţă a României”.

Semnificaţia unui vot în Parlamentul European

         Cum remarcau mai mulţi colegi de la Bruxelles, dar şi oameni pe care îi respect, aici, la Bucureşti, votul din PE în favoarea Rezoluţiei privitoare la Platforma europeană de combatere a sărăciei şi a excluziunii sociale nu a avut practic ecou în România, deşi se adresează unor realităţi care fac din ţara noastră cea mai săracă şi mai polarizată social ţară membră a Uniunii. În schimb, am văzut cum jubilează tot felul de indivizi la ideea că se va adopta Legea Asistenţei Sociale, pe care o salută ca pe ultimul cui bătut în coşciugul statului social. Mă tem că prea mulţi decidenţi politici şi prea mulţi intelectuali publici n-au înţeles nimic din construcţia europeană şi din valorile ei.

         Uniunea Europeană nu ar fi existat fără un volet social puternic şi efectiv. În fond, cetăţenii au acceptat proiectul pentru că el le promitea (şi le-a adus) importante avantaje sociale. Nu au acceptat costurile proiectului doar de dragul unor birocraţi, de la Bruxelles sau din capitalele ţărilor lor. Şi e firesc să fie aşa. Cedările de suveranitate, reformele economice, dezindustrializarea, restructurarea serviciilor publice, totul trebuia să fie compensat cumva.

         Combaterea sărăciei şi excluziunii sociale nu sunt acte caritabile, printre altele. Nu, sunt acte economice, în esenţa lor. Săracii nu cumpără, deci se limitează cererea pe piaţa internă a Uniunii, drept care scad şi profiturile firmelor. Nimeni nu face caritate: politicile re-distributive folosesc în egală măsură şi bogaţilor, nu doar săracilor.

          Da, este cât se poate de legitimă afirmaţia din Rezoluţia adoptată în PE: sărăcia este o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului. Nu există un drept de a fi bogat, dar există dreptul tuturor la un trai decent. În România mai puţin de 10% din cetăţenii ei pot spune că duc un trai decent. În Europa, 8% din populaţie trăieşte în sărăcie severă. Se răspândeşte sărăcia în rândul celor care au un loc stabil de muncă.

         Putem asista fără nicio reacţie la aceste evoluţii, pe care le punem, fără prea mult temei, doar pe seama crizei? Eu zic că nu: criza doar a accentuat acest proces general de sărăcire, care durează de aproape trei decenii. Austeritatea este doar un răspuns inadecvat la consecinţele acestui proces de sărăcire.

         În fond, ce propune Rezoluţia (care nu este, din păcate, obligatorie), este un minim de măsuri. Stabilirea unui prag de sărăcie care să reprezinte 60% din venitul mediu din fiecare ţară nu face decât să ofere un reper. Recomandările cuprinse în Rezoluţie sunt mai numeroase, şi au o logică a lor, trebuie citite împreună. O altă măsură introdusă de Recomandare este instituirea Coşului de Bunuri şi Servicii Fundamentale. Sunt acele bunuri şi servicii necesare pentru asigurarea unei vieţi normale pentru toţi, fără de care nu se poate imagina respectarea demnităţii şi un acces eficient la toate drepturile fundamentale – civile, politice, economice, sociale şi culturale – fără excepţie.

         Unde este România, ţară ai cărei guvernanţi refuză cu obstinaţie să accepte dimensiunea socială a statului? Este singura ţară în care venitul minim nu reprezintă 60% din venitul mediu naţional. Este ţara care a modificat Codul Muncii astfel încât a precarizat la maximum munca, a redus beneficiile sociale şi, în general, discriminează oficial munca, în favoarea capitalului. Este şi singura ţară care invocă limitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, înscrise în Constituţie, care le şi garantează, pentru a putea reduce salariile bugetarilor şi pensiile, iar Curtea Constituţională consimte la această limitare, de nimic justificată.

        România este şi ţara în care Preşedintele, premierul şi guvernul incită la ne-respectarea Constituţiei, legilor şi deciziilor judecătoreşti rămase definitive, care vrea să limiteze dreptul cetăţenilor de a se adresa justiţiei. Este ţara ai cărei conducători le spune cetăţenilor că statul nu are nicio obligaţie faţă de ei, şi dacă sunt săraci, asta e: ghinionul lor! Dar şi ţara în care banii publici sunt furaţi de la săraci şi daţi bogaţilor, prin voia guvernanţilor. Adică o ţară care nu vrea să aibă nimic în comun cu Europa, care este, în ciuda crizei prin care trece, una puternic socială.         

Pentru o mai buna reprezentare a femeilor in procesele decizionale din Africa, Caraibe si Pacific:

Despre ingrijorarea fata de indiferenta sau incapacitatea statelor membre ale Uniunii Europene de a aloca 0,7 % din Venitul National Brut pentru asistenta oficiala pentru dezvoltare:

Bugetul: primele impresii

Guvernul a ales cel mai bun moment, pentru guvernanţi, evident, să-şi publice proiectul de buget: la sfârşit de săptămână şi pe fondul scandalului de corupţie care zguduie administraţia Clujului. Deşi ceea ce s-a întâmplat la Cluj este nimic pe lângă scandalul Bugetului pentru 2012, Clujul va ţine prima pagină, în timp ce prevederile Bugetului viitor se vor pierde printre alte „fapte diverse”, cu mai mult „lipici” mediatic. Iar dacă se întâmplă (şi se întâmplă, că aşa scrie în scenariu!) să apară şi ceva stenograme din ultimul (şi, foarte probabil, nu cel de pe urmă) dosar care îl priveşte pe Sorin Ovidiu Vântu, există toate şansele ca adoptarea Bugetului să fie trecută la „şi altele”.

Din punctul meu de vedere acest buget este dovada cea evidentă a eşecului politic şi economic al actualei guvernări. Degeaba se ascund în spatele unor vorbe goale, de genul „prudenţă”, „situaţia grea a economiei europene”, şi altele asemenea. Partea globalizată a economiei româneşti, care nu depinde de politica guvernului Boc, o duce bine, vezi creşterea producţiei industriale şi a exporturilor legate de industria deţinută de multinaţionale. Ea se va descurca, aşa cum s-a descurcat şi până acum. Cea mai mare parte a economiei româneşti este dependentă de piaţa internă. Piaţă internă marcată de o contracţie a puterii de cumpărare, contracţie care va continua şi în 2012, pentru că în Buget nu sunt prevăzute măriri de salarii şi pensii, al treilea an consecutiv. Piaţă internă în care arieratele au luat-o razna. Unde banii publici sunt cheltuiţi aiurea, fără efecte asupra creşterii economice.

Nu discutăm acum ipotezele pe care este construit bugetul, dar cât de realiste pot fi ele, când Guvernul afirmă că anul viitor motorul creşterii economice va fi cererea internă. Ni se promit, ca şi anul acesta, noi investiţii publice. Dar vedem că „planul” la investiţii publice nu a fost îndeplinit nici în 2009, nici în 2010, şi nu va fi îndeplinit nici în 2011. De ce ar fi altcumva în 2012? Ce s-a schimbat?

La fel de îngrijorător este şi nivelul fixat pentru deficit, de 1,9% din PIB. Scăderea lui de la 4,6%, prognozat pentru acest an (să vedem cât va fi realizat, în realitate) este ne-realistă. Pur şi simplu nu se poate realiza! Şi aşa cheltuielile pentru 2012 au fost reduse drastic în domenii esenţiale, precum educaţia. Căreia i se alocă doar 2% din PIB! Suntem ruşinea Europei! Sunt ţări sărace-sărace, care alocă mai mult pentru educaţie. Probabil că-şi zic că decât academicieni-şomeri, educaţia ar face bine să scoată chelneri analfabeţi. E mai ieftin şi deloc complicat! E suficient să desfiinţezi cât mai multe şcoli.

Dacă ar fi să judecăm doar după domeniile care primesc mai mulţi bani anul viitor, am putea rezuma aşa viitorul României: stat poliţienesc.

Vin vremuri foarte grele pentru români. Chiar dacă economia europeană, respectiv cea globală, îşi revin, asta nu înseamnă nimic pentru noi. Aparatul productiv al economiei locale este vlăguit, sub-finanţat, handicapat de contracţia consumului, hăituit de instituţiile statului, care caută disperat bani în plus, pentru a plăti datoriile contractate în ultimii trei ani, bani care s-au scurs în buzunarele clientelei PDL.

Vom avea un buget al generalizării sărăciei şi disperării sociale. Este singura certitudine pentru 2012.

Gâlceava vice-regelui FMI cu politica

 

         Nu am nimic cu FMI, dimpotrivă. Avem o bună colaborare cu Fondul, este implicat în proiecte care vizează dezvoltarea durabilă în ţări din lumea în curs de dezvoltare, care fac obiectul atenţiei UE. Numai că mi se pare că unii dintre oamenii Fondului, profitând de slăbiciunile unor guverne naţionale, au ajuns să se comporte ca un soi de vice-regi, trecând peste orice fel de reguli, şi intrând în conflict cu principiile guvernării democratice.

         Un astfel de funcţionar al FMI este Jeffrey Franks, care se comportă ca un soi de stăpân al României. Nimic din activitatea sa anterioară nu-l acreditează ca un geniu al economiei. Dimpotrivă: argentinienii îi poartă o amintire neplăcută, ca să mă exprim politicos. Cu toate astea, timp de trei ani, cu paşi mici, a preluat de facto funcţia de premier al României. Iar lui Emil Boc, perfect divergent cu teoria şi practica economice, situaţia îi convine de minune. Nouă, celorlalţi, deloc!

         Azi domnul Franks se trezeşte vorbind despre „gălăgia politică din România”, cauză a lipsei de încredere a românilor în economie. Să fim bine înţeleşi: „gălăgia politică” se numeşte „democraţie”, şi este singura garanţie a existenţei unei economii libere. Încrederea oamenilor în capacitatea economiştilor şi a capitaliştilor de a oferi soluţii la problemele lor este şi mai mică decât în capacitatea politicienilor de a face acest lucru. Nu politicienii creează locuri de muncă. Capitaliştii trebuie s-o facă. Şi nu este mediul economic românesc cel mai toxic pentru „capitalism”. Judecând după marjele de profit, aş zice că dimpotrivă.

         Poate se uită domnul Franks la condiţiile pe care le-a impus guvernului Boc. Politica economică a României îi aparţine în totalitate domnului Franks. E o ipocrizie să spui că Boc şi ceilalţi au gândit ceva cu mintea lor.  Începe să nu-i placă ce vede, şi cauză curţi în care să arunce pisica moartă din braţele domniei sale? Văd că bizantinismul e obiect de studiu la FMI, ca şi fuga de răspundere.

         Văd şi că domnului Franks nu-i place nici măsura, ridicolă, până la urmă, a BNR, de a reduce dobânda de politică monetară cu 0,25%. Să fim serioşi! Asta nu va duce la reluarea creditării, la scăderea dobânzilor la credite, şi nici nu va fi sursă de inflaţie. Mai degrabă costurile mari ale creditării generează inflaţie. Dar ce ştim noi, muritorii?

         Declaraţia domnului Franks este deplasată. Şi nu ar fi trebuit să rămână nesancţionată. În primul rând de cei de la putere, şi apoi de clasa politică, în general. Criza economică nu trebuie să fie pretext pentru restrângerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Domnul Franks nu a protestat atunci când Guvernul României a invocat restrângerea unor drepturi constituţionale, pentru a îndeplini condiţiile impuse de el pentru obţinerea ajutorului FMI.

         Domnul Franks poate invoca faptul că nu e politician. Da, dar este cetăţean al unei democraţii, cea care se imaginează liderul lumii democratice. Calitatea de cetăţean este lăsată la garderobă, atunci când îşi face meseria de birocrat al FMI? Atunci domnul Franks nu are îndreptăţirea morală să dea lecţii nimănui. 

Sursa crizei ar trebui să fie un subiect ”tabu”… pentru Elena Udrea

Ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Elena Udrea, a lansat astăzi un atac de o agresivitate demnă de o cauză mai bună, la adresa stângii politice pe care, nu cu succes, a reprezentat-o până acum câţiva ani chiar partidul din care domnia sa face parte.

Actuala putere, prin purtătorii ei de mesaj cei mai vizibili, refuză să recunoască ceea ce ştie toată lumea la nivel european: Sursa fundamentală a crizei financiare și economice este legată de falimentul politicilor neoconservatoare care au pus marea finanță internațională înaintea interesului oamenilor obișnuiți.

Vinovații principali ai crizei mondiale nu sunt nici Grecia și nici socialiștii, ci tocmai marii corifei ai neconservatorismului, prietenii PDL și ai Elenei Udrea, adică tocmai acei politicieni care, atunci când marile bănci s-au prăbușit au decis că pentru corupția și lăcomia celor bogați trebuie să plătească marea masă sărăcită a populației.

Este exact aceeași filosofie păcătoasă care a stat la baza politicii lui Traian Băsescu de tăiere a salariilor și creștere a taxelor.  Din acest motiv, pentru Elena Udrea, sursa crizei economice și financiare trebuie să fie un subiect tabu, că tot e la modă acest termen.

Austeritatea importată în România de Traian Băsescu și clanul PDL de la cei care au pus pe butuci economia mondială este un drum închis care va elimina orice sursă de regenerare economică. 

În aceste condiții, sarcina dificilă de relansare a economiei și echilibrare a costurilor crizei între bogați și săraci va reveni acelor forţe politice care au viziunea necesară pentru un asemenea efort de reparare a pagubelor provocate de neoconservatori. 

Grecia în vâltoare

         Am văzut azi toată agitaţia legată de Grecia şi de intenţia premierului Papandreu de a cere grecilor să aprobe prin referendum aşa-zisul plan de salvare, care, dacă suntem sinceri, nu salvează decât băncile occidentale cu expunere mare pe Grecia. Nimeni nu poate spune dacă Grecia câştigă măcar puţin timp, pentru a se concentra pe elaborarea şi aplicarea unui plan de restructurare şi de relansare a economiei.

         Normal şi firesc este ca grecii, ţinând cont că ei plătesc costurile economice şi sociale ale „salvării”, să fie consultaţi în legătură cu asta. Nu mai mă obosesc să amintesc faptul că aceasta este, în fond, democraţia şi ar fi fost nefiresc ca tocmai în patria democraţiei vocea poporului să nu fie ascultată.

         Împotriva lui Papandreu s-a dezlănţuit o uriaşă maşină de propagandă, peste tot în Europa. Asupra lui s-au făcut presiuni inimaginabile. S-au emis ştiri pe surse, cum că ar vrea să demisioneze azi.  S-a spus că a pierdut sprijinul partidului, că deputaţii PASOK vor să se declare independenţi în Parlament. Sarkozy şi Merkel i-au dat un ultimatum.

         Au fost momente ruşinoase pentru UE, în ansamblul ei. Cred că toată această cabală va face extrem de mult rău ideii de Europa Unită. Pentru interesele imediate ale unor bănci şi din dorinţa unor lideri europeni de a-şi impune deciziile şi agenda proprie, în detrimentul celorlalţi membri ai UE,  se pune în discuţie viitorul construcţiei europene, iar o naţiune este demonizată, pusă la stâlpul infamiei. Asta va da naştere la frustrări şi la resentimente în rândul grecilor. Mai mult, şi alte naţiuni europene vor fi extrem de atente la gesturi voluntariste, de genul celor ale lui Sarkozy şi Merkel, şi se vor depărta de ideea de unitate europeană. Nimeni nu vrea să-i fie atinsă demnitatea.

         Vrând să salveze euro, liderii UE s-au trezit cu o problemă şi mai mare în braţe: salvarea Uniunii. Mai mult decât euro, Uniunea este acum ameninţată. Chiar dacă Grecia renunţă la referendum, problema unităţii zdruncinate a UE rămâne şi se va acutiza. Victoria Franţei şi Germaniei este una cât o uriaşă înfrângere.

         Şi ca o ultimă concluzie: G20 dă încă o dată dovada neputinţei sale. Nici la întâlnirea de azi nu s-a decis nimic substanţial. Problema este a oamenilor care suferă consecinţele unei crize financiare şi economice, criză indusă de cei care s-au crezut mai presus de orice. A reduce criza doar la jocul parităţilor între diverse monede este echivalent cu a spune că statele nu mai au nicio putere în faţa „pieţelor”. Demisia statelor de la obligaţiile lor faţă de cetăţeni este vestea cea mai proastă, nu referendumul grecesc.