Nu cred că 2011 va rămâne în istorie doar ca unul dintre anii crizei. A fost anul în care s-au conturat consecințele acesteia și angoasa cu care privim spre 2012 este legată tocmai de aceste tendințe nocive.
Pentru România, 2011 a marcat sfârșitul speranței europene. Ni s-a arătat, în mod brutal, că din cantitate neglijabilă suntem pe cale să devenim cantitate deranjantă, dispensabilă. Eșecul aderării la Spațiul Schengen este doar partea cea mai vizibilă a acestei înfrângeri fără luptă, încasate umilitor de cei ce se fac că reprezintă interesele statului român. În vreme ce ne făceam griji că ne îndreptăm spre o Europă cu două viteze, ceea ce formal se mai numește Uniunea Europeană a început să se reconfigureze rapid, într-o încercare disperată de a frâna prăbușirea în prăpastia dezintegrării. Nouă, dar și altor câtorva de o seamă apropiată, acum, nouă – tovărășie care n-are de ce sa ne încălzească – ni s-au rezervat vagoanele de la clasa a III-a, în acest tren ce se îndreaptă spre nicăieri, în speranța, tot mai deșartă, că va întâlni gara izbăvitoare. Mai mult, ni s-a dat de înțeles – ca să nu mă refer și la vocile tot mai tranșante ale tot mai puternicei extreme drepte – că aceste vagoane din coadă pot fi oricând decuplate, dacă o impune salvarea celor mai bine plasați.
Bilanțul celor 5 ani post-aderare la UE nu mai înseamnă, după cum ne lamentam, până nu de mult, doar contribuția netă la bugetul Uniunii, fondurile neaccesate și perpetuarea discriminării românilor, mai ales pe piața forței de muncă. Una din temele esențiale ale anului electoral ce începe ar trebui să fie, în locul isteriilor diversioniste ce se pregătesc, ratarea șansei europene a României de către o guvernare nu doar incompetentă și coruptă, ci anti-națională prin abandonarea țării într-o fundătură fără precedent de la căderea comunismului.
2011 a însemnat, la nivel planetar, o cotitură spre deglobalizare, ale cărei efecte se resimt deja: de la întoarcerea investitorilor pe piețele de origine, nu doar între marii actori internaționali, ci și în sânul UE – până la accentuarea politică a egoismelor naționale și evocarea spectrului unui nou război mondial, pentru spargerea unui abces aparent fără leac, în schimb tot mai primejdios prin acumularea, după regula bulgărelui de zăpadă, de tensiuni pe toate planurile.
Început în uralele entuziaste ale ”primăverii arabe”, 2011 se încheie cu o ”iarnă islamistă” al cărei vifor nu numai că omoară speranța democratizării spațiului sud-mediteranean, dar are menirea să provoace fiori reci în contextul posibilului nou conflict din Orientul Mijlociu.
Sunt doar câteva gânduri la capătul unui an al iluziilor spulberate și înaintea unui an ale cărei evoluții sunt mai greu de întrevăzut ca niciodată. Și, totuși, dincolo de mersul implacabil al lumii, românii au, în 2012, șansa de a-și spune și ei cuvântul în legătură cu soarta lor. Mă încăpățânez să cred că experimentele eșuate, în ultimii ani, cu propria noastră viață sunt o lecție mai puternică decât zgomotul mașinăriei propagandistice ce-și turează, deja, puternicele motoare și decât tertipurile sistemului de fraudă, pre-electorală și electorală, perfecționat de actuala putere.
Pentru a avea conducători responsabili e nevoie, în primul rând, de asumarea propriei răspunderi de către cei care-i girează prin votul lor. Alegerile din 2012 vor fi examenul de maturitate al unei democrații ce se opintește de peste două decenii. Și, implicit, testul unui popor nevoit să-și aleagă calea în vreme ce, iarăși, îi dă târcoale vârtejul istoriei.
