Corina CREȚU: Sărăcia poate fi eliminată prin educație.

Puteți citi aici răspunsurile pe care le-am acordat pentru Ambasada Sustenabilității în România – inițiativă care promovează un model economic în care mediul privat contribuie la rezolvarea problemelor sociale:

  • Ce măsuri urgente, concrete și sustenabile aveți pentru stoparea sărăciei și pentru a limita agravarea situației actuale? Aș vrea să spun încă de la bun început că diminuarea sărăciei este un proces de durată, dificil de multe ori, însă nu și imposibil. Ba chiar, pentru România – Stat Membru al Uniunii Europene deja de 14 ani – situația ar trebui să fie tot mai bună odată cu trecerea timpului. Din păcate, însă, lucrurile nu stau deloc așa. Iar o criză socială, așa cum este și pandemia, ne demonstrează cât de vulnerabilă este situația persoanelor aflate în pragul sărăciei. M-a îngrijorat o recentă estimare dată publicității de UNICEF, care a menționat că sărăcia în rândul copiilor va rămâne cel puțin cinci ani de acum înainte peste nivelurile de dinaintea pandemiei – și asta în rândul statelor bogate. Vă imaginați ce înseamnă pentru copiii din România… o nouă dramă. Așadar, nu cred că trebuie doar imaginate măsuri urgente, ci acestea trebuie efectiv puse în aplicare imediat. În primul rând, trebuie identificate sursele sărăciei. Sărăcia nu e ceva abstract, ci este o situație cât se poate de concretă a unor persoane – și nu puține – care nu pot să-și asigure o viață decentă, care trăiesc de pe o zi pe alta. Așadar, întâi trebuie înțeleasă situația care a dus la sărăcie. Uneori aceasta se poate datora zonei sau regiunea în care locuiesc persoanele afectate de sărăcie, alteori poate fi vorba despre o situație economică excepțională, cum ar fi o criză economică ce afectează cu precădere un anumit domeniu. Nu de puține ori, educația precară poate fi un predictor al sărăciei. De aceea, cred că una din măsurile sustenabile pentru stoparea sărăciei e reprezentată de investiții serioase în educație. Educație în școli, educație în afara școlilor, dezvoltarea unei mentalități de adaptare și de reziliență. Lipsa banilor este doar vârful icebergului în cazul persoanelor afectate de sărăcie. Situația lor este una mult mai complexă și, de multe ori, cauza este reprezentată de nivelul scăzut de educație – care nu le poate fi imputat. Dar există toate posibilitățile acum ca un Guvern să investească în educație. Nu mai există nicio scuză, iar fondurile sunt foarte generoase în acest sens, prin Cadrul Financiar Multianual 2021-2027 și Planurile Naționale de Redresare și Reziliență, în cadrul cărora educația este unul dintre pilonii principali. O altă măsură, la fel de concretă și cu efecte pe termen lung, este conștientizarea situației. Sau, mai bine spus, conștientizarea gravității situației. De multe ori, există tendința de a închide ochii, de a încerca să vedem doar parte frumoasă a vieții, ceea ce e un reflex de înțeles. Dar făcând astfel, de multe ori evităm cruda realitate cu care se confruntă mulți care trăiesc în proximitatea noastră. Distanța socială dintre săraci și cei mai înstăriți distorsionează realitatea. Oamenii afectați de sărăcie sunt mai aproape de noi decât ne-am putea imagina. În România, rata riscului de sărăcie este de 23%, așadar 1 din 4 oameni riscă să se afle într-o situație în care să nu-și mai permită traiul de zi cu zi. Sărăcia poate fi limitată dacă se vorbește mai des despre dramele prin care trec oamenii aflați în astfel de situații, dacă se schimbă percepțiile și dacă se pune accent pe solidaritate.  
  • Cum vă explicați că în timp ce toate guvernele au raportat creștere economică, sărăcia și excluziunea socială au crescut? Cine, când și cum trebuie să acționeze? Sigur, statisticile sunt statistici. Creșterea economică se poate baza și pe o situație în care cei bogați devin și mai bogați, iar cei săraci și mai săraci, ceea ce dezvoltă o polarizare economică și socială tot mai accentuată. Și, din păcate, aceasta este tendința actuală și în România, unde vedem că sunt tot mai mulți cei care au dificultăți în a întreține o familie. Iar această situație are efecte care dezvoltă rădăcini foarte adânci, pentru că acest dezechilibru între cei care au foarte mult și cei care au foarte puțin a contribuit masiv la emigrarea în masă a românilor, care pur și simplu au considerat că oricât ar încerca la noi în țară, situația lor nu se va îmbunătăți decât, eventual, printr-un miracol. Iar mai departe, emigrarea românilor înseamnă, nu de puține ori, efectiv golirea demografică a satelor sau a localităților mai mici, ceea ce duce la lipsa forței de muncă, deci la situația în care investitorii pleacă sau nici nu se gândesc să vină vreodată acolo. Rezultatul este și mai multă sărăcie. Culmea este că, de multe ori, diaspora este cea care, trimițând bani celor rămași acasă, contribuie la evitarea – cel puțin într-o anumită măsură – a sărăciei. Evident, principala responsabilitate este a statului român, care trebuie să creeze mecanismele care să ofere o plasă de siguranță pentru cei aflați la marginea societății, confruntați cu un colaps financiar și social. Mă gândesc aici în primul rând la persoanele care locuiesc la țară și care par a fi efectiv uitate de autorități. În același timp, e vorba și de o responsabilitate a mediului privat. A făcut carieră acum aproape un deceniu conceptul de ”capitalism responsabil”. Cred că, la peste 30 de ani de la Revoluție, ar trebui să începem să ne gândim foarte serios la capitalismul responsabil. Nu putem să avem pretenția ca statul să le rezolve pe toate, e nevoie și de un efort din partea mediului privat să ofere o viață decentă angajaților – cel puțin printr-o salarizare echitabilă. Cred că aici responsabilitatea este împărțită în mod sensibil egal, pentru că lipsa forței de muncă afectează atât statul, cât și mediul economic. Iar niciunul din acestea nu pot schimba lucrurile în bine decât dacă înțeleg să colaboreze în această direcție. O ultimă observație se referă, aici, la ceea ce înțelegem prin ”creștere economică”. Unii se referă doar la salarii sau venituri. Însă, mult mai complex decât atât, creșterea economică cred că ar trebui să fie asociată și cu o creștere a nivelului de trai. Acesta este și motivul pentru care eu am militat, așa cum bine știți, pentru construcția Spitalelor Regionale de Urgență în România, la Cluj, Iași și Craiova. Acestea nu doar că ar fi putut salva vieți și ar fi fost extraordinar de utile acum, în pandemie, dar ar fi contribuit și la creșterea nivelului de trai prin protejarea sănătății celor care ar fi avut nevoie de servicii medicale. Ar fi contribuit, fără îndoială, la reducerea excluziunii sociale. Așadar, lucrurile sunt mult mai complexe. E nevoie de o conștiință colectivă puternică și de o abordare holistică pentru a contracara aceste fenomene – în România, la fel ca în orice altă societate.
  • Cum vedeți colaborarea dintre Guvern, Parlament, autorități publice locale și centrale cu societatea civilă și mediul privat, acum și în viitor, pentru ca sărăcia să fie redusă în România? E nevoie de o colaborare mai strânsă, de o colaborare integrată? Categoric, colaborarea este un cuvânt-cheie, nu doar în privința eliminării sărăciei, însă mai ales în acest domeniu. Dar trebuie să fim conștienți asupra faptului că acest lucru ține foarte mult de maturitatea democrației noastre. E foarte grav, însă mă tem că suntem – încă – într-un stadiu prea puțin evoluat al modului în care înțelegem să facem politică. În România, politica este în continuare un teren al confruntării, și nu al colaborării. Mai mult, la noi politica a rămas intens personalizată, cu simpatii sau antipatii puternice față de anumiți actori politici. Or, când e vorba despre proiecte de o asemenea amploare cum e stoparea sărăciei, comportamente de acest fel nu pot fi decât contra-productive. Dar dincolo de aceste aspecte, orgoliile care uneori au contribuit la blocarea sau întârzierea anumitor proiecte trebuie lăsate la o parte, iar colaborarea să devină tot mai mult un reflex de rezolvare a diferitelor situații critice. Trăim într-o lume atât de complexă, încât pretenția ca o anumită entitate să rezolve singură problemele cu care ne confruntăm este cel puțin absurdă. E foarte important este ca această colaborare să fie una reală, pragmatică și coerentă, nu doar de dragul de a bifa o acțiune de imagine. Cred că a venit timpul ca politicienii care funcționează în continuare în baza unor astfel de mentalități să abandoneze ideea că ei reprezintă sursa adevărului ultim. Și să câștige tot mai mult teren expertiza pe care o pot livra reprezentanții societății civile, ai mediului academic, cercetători din universități sau chiar din mediul privat. Cu alte cuvinte, e vorba despre realitatea ”de la firul ierbii” pe care o cunosc cel mai bine cei care se confruntă cu problemele respective. Totodată, e important ca această colaborare să nu fie una sporadică, ci trebuie instituționalizată, trebuie să devină o rutină. Astfel, prin așa-numitul efect de ”spill-over” se vor identifica alte probleme pentru care pot fi propuse rezolvări comune, planuri de acțiune concertate, soluții inovatoare. Nu trebuie să reinventăm roata, ci e suficient să preluăm bune practici care s-au dovedit a fi eficiente în alte țări, cu o tradiție ceva mai îndelungată decât România din acest punct de vedere.
  • Dvs. și partidul dvs. veți susține Programul de Interes Național (PIN) pentru reducerea sărăciei în România? Sigur că da, mai ales pentru că, în mare, acest program abordează problema sărăciei așa cum am perceput-o și eu. Una din primele măsuri ale mele în calitate de Comisar European pentru Politică Regională a fost aceea de a aloca 30 de miliarde EUR la nivelul Uniunii Europene pentru lupta împotriva sărăciei şi a excluziunii sociale. Am fost pur și simplu alarmată de cifra de 21% din copiii din satelor europene care trăiau în sărăcie şi risc de excluziune socială. Dorința mea de atunci, care s-a păstrat și în filosofia generală a Cadrului Financiar Multianual 2021-2027, a fost aceea ca toate Statele Membre să se gândească la această latură socială. De altfel, în calitate de Comisar European pentru Politică Regională am atras de multe ori atenția Guvernului României – indiferent de culoarea sa politică – asupra faptului că în România trebuie făcut mai mult pentru combaterea sărăciei. Mă întristează pur și simplu știind că aproape jumătate dintre copiii României se află la limita sărăciei sau sunt expuşi riscului de sărăcie. Avem peste 50.000 de copii încadraţi în sistemul de protecţie socială, iar 5.000 de copii intră în sistemul de protecţie socială anual în principal din cauza sărăciei, a lipsei mijloacelor de familie, a violenţei din familii. Sunt situații care nu mai pot continua, iar Programul de Interes Național pentru reducerea sărăciei în România cred că poate ajuta mult în acest sens.
  • Dvs. și partidul pe care îl reprezentați veți susține aplicarea Legii Venitului Minim de inserție aprobată de Parlament încă din 2016? Din nou, răspunsul meu este afirmativ. Suntem într-un moment în care protejarea celor mai vulnerabili este esențială, iar costurile pe care le presupune această protecție pot fi susținute prin fonduri europene. Planurile Naționale de Redresare și Reziliență (evident, și cel al României) trebuie să aibă în vedere proiecte care să asigure și coeziunea socială – ceea ce înseamnă sprijin, chiar material, pentru persoanele care se află în situații de dificultate, așa cum sunt acestea definite prin lege. Cred că, aplicând această lege, România va fi mai aproape de ceea ce ne dorim cu toții: sprijin și respect pentru cei care au avut mai puțin noroc și mai puține șanse în viață, stimulând în același timp productivitatea muncii.
  • La ce vă gândiți când pronunțați cuvântul SOLIDARITATE? Din punctul meu de vedere, solidaritatea e cel mai frumos gest pe care îl putem face – atât în viața de zi cu zi, cât și în spațiul public, în politică. Cred că solidaritatea e ceea e ne animă în viața de zi cu zi și ceea ce ne dă speranță, asigurându-ne că vocea noastră contează, că suntem parte a unui întreg și că mergem în aceeași direcție cu alții, că avem aspirații comune. Nimic nu e mai uman decât solidaritatea, motiv pentru care nu îmi pot imagina viața, lumea în general, în afara solidarității. Cunoscuta autoare Helen Keller spunea că ”de unii singuri mai putem face câte ceva, dar împreună putem înfăptui foarte multe”. Solidaritatea este cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla și cred că această pandemie ne-a demonstrat tuturor că împreună, solidari, suntem realmente mai puternici.
  • Lasă un răspuns

    Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

    Logo WordPress.com

    Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

    Fotografie Google

    Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

    Poză Twitter

    Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

    Fotografie Facebook

    Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

    Conectare la %s